La inceput a fost sfarsitul Adriana Georgescu

Românii din exil în anii comunismului

Ce-i libertatea, dacă nu un trandafir albastru…

Într-un interviu telefonic realizat de Mariana Conovici în 1998 și preluat de RADOR aici , Adriana Georgescu mărturisea că a scris La început a fost sfîrșitul în primul rînd din disperare. Disperarea de a vedea indiferența Vestului la nedreptățile care loviseră România și de a asista la apatia cu care erau primite informațiile despre încălcarea drepturilor fundamentale ale omului. Eu aș adăuga un al doilea motiv: patriotismul exemplar, care i-a dat puterea unei tinere fragile de 25 de ani să suporte tortura închisorii fără să se lase doborâtă, și mai apoi să facă parte activă din Rezistența românească atît în țară cît și în străinătate, chiar și atunci cînd cauza părea (era!) definitiv pierdută.

Este o altă dovadă a superficialității vremurilor „foiletonistice” (ca să împrumut o expresie a lui Hermann Hesse) pe care le trăim faptul că autoarea este așa de puțin cunoscută, atît la noi, cît si în străinătate: nimic despre ea în Wikipedia (care îi dedică, desigur, o pagină lui Adrian copilul minune) și doar cîteva rînduri în Enciclopedia României. Eu însămi am dat peste numele ei din întîmplare, citind un interviu al Monicăi Lovinescu care mi-a trezit interesul. Cînd am regăsit-o menționată în cartea lui Dan C. Mihăilescu, Castelul, biblioteca, pușcăria (de citit, neaparat!) am devenit din ce în ce mai curioasă.

Și aceasta pentru că viața și opera Adrianei Georgescu sînt mai mult decît remarcabile. În 1943, nu era decît o foarte tânără avocată, care scria cronici de film și nu știa mai nimic despre politică. Cinci ani mai tîrziu era considerată de Securitate inamicul public numărul 1 și a trebuit să părăsească pe ascuns țara, dar nu a renunțat niciodată la luptă. Ajunsă, după cum își amintește Monica Lovinescu în Prefață, în Parisul anului 1948, Adriana împreună cu ceilalți exilați au continuat să pledeze pentru eliberarea României într-un oraș vag ostil, pentru că era plin de „intelectuali marxiști, marxizanți, marxieni, comuniști, tovarăși de drum și de ideologie pentru care Moscova era un fel de Meccă a antifascismului” și pentru care a spune ceva despre Est însemna a fi calificat drept fascist.

În acel oraș care prefera să închidă ochii pentru a-și păstra intacte iluziile se hotărăsc Adriana Georgescu și Monica Lovinescu, după lungi discuții prin cafenelele din St. Germain-des-Prés, să lucreze împreună la un document care să denunțe iadul comunist: Adriana să-și scrie povestea pe care Monica să i-o traducă în franceză au fur et à mesure. Deja, în calitate de membră a partidului liberal și de secretară a generalului Rădescu, autoarea participa la diverse întruniri de sensibilizare a Occidentului, și depunea mărturie despre ororile pe care le trăise de cîte ori avea ocazia, ca în procesul intentat lui Renaud de Jouvenel pentru cartea sa L’internationale des traîtres, unde, atunci cînd judecătorul i-a întrerupt depoziția cu observația că nu i se pare că detenția prin închisorile comuniste ar fi lăsat urme asupra ei, tînăra și-a scos proteza pe care o purta de cînd îi fuseseră scoși toți dinții – fără anestezie – în închisoare și a pus-o, fără un cuvînt, pe masă.

Publicată la Hachette, în 1951, în traducerea Monicăi Lovinescu (care semnase cu pseudonimul Claude Pascal din teamă pentru mama ei, rămasă în țară), cartea nu a avut, din păcate, ecoul așteptat și meritat. Si totuși, ea nu este numai un important document istoric, aducînd mărturie despre anii aceia tulburi pe care comuniștii i-au falsificat atît de bine încît pentru noi pînă și azi continuă să rămână suspendați nebulos undeva între ficțiune și realitate, ci și o operă literară de un talent incontestabil, prin reconstituirea plină de pitoresc a unei societăți pierdute pentru totdeauna, într-un stil care îmbină neașteptat burlescul, satira acerbă și observația lucidă.

Evenimentele, prezentate dintr-o triplă perspectivă: de șefă de cabinet a generalului Rădescu, de deținut politic și de membră a Rezistenței românești, oferă o viziune de ansamblu a societății de atunci, de la pătura cea mai înaltă la cea mai umilă.

Ca șefă de cabinet, Adriana are prilejul să-i cunoască îndeaproape pe comuniștii „de vază” ai momentului: un Emil Bodnăraș care încearcă s-o atragă în partid și apoi recurge la amenințări voalate pe care la început tânăra nu le ia în seamă, fiind ferm convinsă că „(r)ăzboiul se va încheia, rușii vor părăsi țara noastră și, fără sprijinul lor, e sigur că nici un vot la o mie de alegători nu vor obține comuniștii”; un Petru Groza țărănos, parvenit și slugarnic, care a făcut avere de pe urma persecutării evreilor și a relațiilor cu comuniștii și al cărui principal titlu de glorie „este o lună petrecută în închisoare, de unde a ieșit grație intervenției lui Iuliu Maniu”; în sfîrșit, o Ana Pauker cu privirea posomorîtă și un Gheorghiu-Dej cu „ochi inteligenți și o față deschisă”. Mai apoi va asista neputincioasă la preluarea brutală a puterii de către comuniști, care nu se sfiesc nici să tragă în mulțimea care cînta imnul regal (învinuind mai apoi guvernul pentru masacru), nici să falsifice alegerile:

Teohari Georgescu și comitetul central al P. C. s-au dus la ambasada sovietică spre a-l pune lui Kaftaradze aceeași întrebare telegrafiată de prefecții din provincie: „Opoziția obținut majoritate de 80%. Ordonați telegrafic ce e de făcut”. Kaftaradze a luat contact cu Moscova, iar Moscova a ordonat: voturile opoziției trebuie să fie trecute pe seama coaliției guvernamentale și vice-versa.

Fresca ororilor (și acesta este marele atu al cărții, această originală împletire de grotesc și pitoresc) este umanizată de detalii neașteptate, care odihnesc privirea cititorului făcîndu-l să uite pentru o clipă ansamblul de coșmar pentru a savura mici scene umoristice, satirice, picarești: o imagine de un tragi-comic savuros este aceea a defilării femeilor-soldat ruse în uniforme împodobite cu tot felul de articole de îmbrăcăminte inedite (prăzi de război, desigur), ca jupoane, cămăși de noapte sau chiar sutiene purtate pe deasupra vestonului:

Inima mi se strânge brusc și uit de armata care jefuiește și fură ca să nu mai zăresc decât aceste femei stângaci de cochete, încerc să-mi imaginez viața lor, hainele pe care le-or fi purtat înainte de a fi îmbrăcat uniforma.

…sau ironia înduioșătoare a unei întâmplări care ar putea oricînd servi ca material pentru un banc politic:

În fața sediului P.p. din cartier o femeie foarte bătrână privește în vitrină uni mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese de la sediu:
— Spune-mi, maică, cine e?
Ca niște autentici gură-cască, ne oprim cu toții ca să auzim răspunsul.
— E Stalin, răspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nemți din țara noastră.
— Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune bătrâna. Când o să-i gonească și pe ruși?

Ca deținută politică, Adriana este printre primele victime ale cruzimii inimaginabile a torționarului Alexandru Nicolschi, pe care-l numeste „omul-șobolan” și care va deveni autorul experimentului Pitești. Interogatoriile, bătăile, farsa procesului, condițiile mizere de detenție și ororile din spitalul închisorii, unde operațiile se fac pe viu iar transferul în salonul de contagioase este o măsură disciplinară, sînt din nou contrabalansate de portretele vii ale deținutelor de drept comun, hoațe, prostituate, ucigașe care trăiesc într-o lume subterană, dar la fel de bine organizată ca societatea „normală”.

Hoațele cele mai stimate sunt cele care au mai mulți ani de închisoare la activ și au reușit mai multe evadări. Hoațele de mărunțișuri sunt considerate diletante. În închisoare, ele sunt sclavele hoațelor de carieră, care le numesc „pișăcioase”. Găinăresele le fac patul celorlalte hoațe, le spală rufele și asigură „corvoada căldărilor” în locul lor. Nu visează decât un singur lucru: să intre în carieră adevărată. Când ies din închisoare, se duc la una din adresele indicate de o hoață pe care au servit-o și își încep ucenicia; ele numesc asta „a merge la școală”.

În sfîrșit, amintirile din perioada în care a fost membră activă a Rezistenței, ar putea constitui o dovadă că românul poate avea coloană vertebrală, de vreme ce, deși mai tîrziu țara noastră a fost printre cele mai apatice în ceea ce privește revolta împotriva comunismului, în primii ani activitatea clandestină românească a fost printre cele mai efervescente din Blocul de Est. O întreagă organizație subterană tipărea și împărțea manifeste, îi camufla pe cei căutați de KGB și în general întreținea speranța unei reveniri la normal. În peregrinările prin casele unde se ascundea de Securitate, Adriana dă peste tot felul de oameni curajosi, de la mama care o ascunde chiar și de copiii ei care n-ar ezita s-o pîrască la școală (și care-i povestește cum fiul ei de șapte ani a întrebat-o dacă zînele din poveste sînt reacționare), la intelectualii care trăiesc din traduceri pe care le semnează alții pentru că numele lor nu e de origine sănătoasă sau la ofițerul care, revenit din Rusia după ce fusese luat prizonier la Iași imediat după armistițiu, mărturisește că s-a înscris în partid după doi ani de lagăr de frică să nu moară în infernul de acolo, dar că acum îi este și mai frică:

— Mi-e frică de responsabilul politic al unității, care s-a înscris în partid înaintea mea. Lui îi e frică de mine fiindcă sunt un fost prizonier din Rusia. Amândurora ne e frică de comandantul unității, iar comandantului îi e frică de noi. Și mai ales rușine. Ați văzut cum îi privesc oamenii pe ofițerii din divizia comunistă? Cu ce dispreț?

După o primă încercare de părăsire a țării neizbutită pentru că a coincis cu abdicarea regelui, autoarea reușește să plece în 1948. Un prieten „ilegalist” îi dăruiește una dintre parolele de care se folosiseră în activitatea lor clandestină, „Niciodată trandafirii n-au fost atât de albaștri”:

— … De acum înainte, nimeni nu o va mai folosi aici. Îți aparține. Dacă o aud vreodată, voi ști că ați ajuns cu bine, în cealaltă parte a lumii.
Și, deschizând ușa:
— Și întorceți-vă repede pentru ca trandafirii să înceteze într-o zi să mai fie albaștri, nu-i așa copii?

Din păcate, trandafirii au încetat să mai fie albaștri abia în 1990, cînd Adriana, revenită cu atîtea speranțe în România, a aflat repede in Piața Universității că n-au facut decît să capete culoarea roșie a altui partid „eliberator”… iar mai nou culoarea curcubeului al celuilalt partid „eliberator” : FSN aka PSD aka USR +… and show must go on

Adriana Georgescu s-a născut pe 23 iulie 1920 la Bucureşti. Strălucită avocată şi jurnalistă, a fost totodată o figură marcantă a rezistenţei anticomuniste din România şi una dintre primele victime ale dictaturii instaurate în ţară odată cu ocupaţia sovietică. În 1944 a obţinut licenţa la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. După terminarea facultăţii, a lucrat ca infirmieră într-un spital militar, a scris cronică cinematografică în paginile ziarului Universul literar, apoi a devenit reporter al ziarului liberal Viitorul pe lângă Ministerul Afacerilor Interne. Din 3 decembrie 1944 până în 5 martie 1945 a fost şefa de cabinet a generalului Nicolae Rădescu, preşedintele Consiliului de Miniştri. După demisia guvernului, a fost secretara şi avocata generalului Rădescu până la 31 iulie 1945, când a fost arestată, pentru implicarea în organizaţia T (a tinerilor liberali), pe care noua conducere comunistă a catalogat-o drept teroristă. După anchete şi torturi la Securitate şi un simulacru de proces (primul dintre numeroasele procese politice orchestrate de regimul comunist), în septembrie 1945 a fost condamnată la patru ani de închisoare corecţională „pentru faptul de uneltiri contra ordinei sociale“. În aprilie 1947 a fost graţiată de regele Mihai. A urmat o nouă arestare (în august 1947), dar colegii din organizaţie au reuşit s-o scoată din închisoare, „răpind-o“. După o perioadă petrecută ca fugară la Bucureşti, ajutată de Ştefan Cosmovici, care avea să-i devină soţ, pe 2 august 1948 a emigrat clandestin şi s-a refugiat la Viena. S-a stabilit la Paris, unde a fost în continuare secretara generalului Rădescu, care reuşise la rându-I să fugă din ţară după ce se refugiase în sediul legaţiei britanice la Bucureşti.

Nu a renunţat nici la munca de jurnalist, fiind membră în comitetul de redacţie al ziarului Uniunea Romană (1949–1951), corespondent acreditat al Naţiunilor Unite la Radio Paris (1951–1952), corespondent al Radio Europa Liberă (1952–1957, 1965–1967) şi al Radio BBC. De asemenea, s-a implicat în procesele politice anticomuniste de la Paris (1952) şi Berna (1955). A avut o a doua căsnicie cu Frank Lorimer Westwater, ofiţer în Marina Regală Britanică şi matematician. În 1961 s-a mutat la Londra şi a primit cetăţenia britanică.

Volumul său de memorii La inceput a fost sfarşitul: Dictatura roşie la Bucureşti este prima mărturie a experienţei carcerale dintr-o ţară aflată dincolo de Cortina de Fier. Deşi scrisă în limba română, cartea a apărut mai întâi la Paris, în traducerea Monicăi Lovinescu, care a semnat-o cu pseudonimul Claude Pascal: Au commencement etait la fin: La dictature rouge a Bucarest, Editions Hachette, 1951. Alte traduceri ale cărţii: In the Beginning Was the End, traducere de Dan Golopenţia, Aspera Romanian Educational Foundation, Boston, 2003; Al principio fue el fin, traducere și note de Joaquín Garrigós, Ediciones Xorki, 2018. În anul 2000 Adriana Georgescu a fost decorată cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios“, în grad de Comandor. S-a stins din viaţă pe 29 octombrie 2005, în oraşul Stevenage din Marea Britanie.